Femeia vantului

Sunt femeia vântului,
Vântului ,turbatului,
Ce mi-a răpit sufletul
Şi l-a dat pustiului.
Rugi de mure din pădure
Au rupt pielea de pe mine,
Au croit din ea doar visuri
Pentru albele înscrisuri.
Dar vântul blestem a pus
La streaşină de apus,
A-nroşit cu sânge viaţa
Şi mi-a răpit dimineaţa.
Când l-oi prinde prin grădină
I-oi picta doar flori de tină
Smulse rău din rădăcină
Purtând semnele de vină.
Sunt femeia vântului
Vântului ,cumplitului,
Ce râşneşte ne-ncetat
Timpul ce mi-a fost lăsat.
De-mi va mai intra în casă
Eu l-oi aşeza la masă
Otravă i-oi pune-n cană
Bună de-mpietrit o stană.
Când va veni primăvara
Şi va răsuna iar ţara
Pustia sa mi-l găsească
De viaţă să îl lipsească
Să rămân eu pe pământ
Frunză răsucită-n cânt
Să doinesc cu glas duios
Ce-i pe lume mai frumos.